Conversaţia (la un popas din viaţă)

Ne-am întîlnit întîmplător la un popas din viaţă,
Am fost mirat că sta şi El puţin să odihnească.
L-am întrebat: “De unde Doamne vii, şi unde mergi?
Mai ai din ceruri jos să vii, şi iar în cer să-alergi?”

“Mai am …” – îşi spuse-n gînd şi-apoi oftă prelung.
Se aşeză alături, privi în zări tăcut.
Privi de parcă-n faţă-I pămîntul ca arenă
Sta-n veci să răstignească o dragoste eternă.

“Am fost chemat din ceruri să vin aicea jos
De-un păcătos ce crede că-i pot fi de folos.”
Apoi în ochi privindu-mă mi-a spus: “Doar crezi şi tu.
În dragostea cea mare … ori vrei să spui că nu?”

“Eu?!”, şi mirat acum mai mult de întrebare.
“Ce vrei să spui Isus?”, dar … “Tu ştii, căci Tu eşti Mare!”
Mi-am spus mai mult în gînd, să nu audă El.
“Tu ştii că n-am putere, nu mai vorbesc de zel.”

Dar El ştia prea bine de ce sunt frămîntat.
“Isus, eu cred în Tine şi cred c-ai înviat.
Cred Doamne c-ai iubit prea mult pe păcătos.”
Am spus dintr-o suflare, ştiam tot pe de rost.

“Da, ştiu că Mă cunoşti şi ştiu că mă iubeşti,
Ştiu despre tine tot, Eu ştiu al cui tu eşti.
Cunosc din viaţa ta detalii foarte mici
Pe care le ascunzi chiar de ai tăi amici.”

“Da, Doamne, cine altul ar şti de nu chiar Tu,
Doar Tu eşti Creatorul şi Tatăl meu, tot Tu …”
Şi-am înţeles acum ce-a vrut să-mi spună El
Cu vorba: -“Am fost chemat …”, “O, Doamne, nu-i altfel.

Tu vrei să spui Isus, că eu sunt acel om
Care …”, m-am şters la ochi, doar nu-mi pare că dorm?
“Acela pentru care ai coborît în lume
Să-l întîlneşti aici, în acest loc anume?!”

El m-a privit în ochi şi blînd mi-a spus în glas:
“Da, dragul Meu, tu eşti acel pentru care am mas,
Tu M-ai chemat să vin aici jos să te-ajut …”
Priveam la El holbat şi am rămas tăcut.

Nu-mi amintesc să-L fi chemat să ne-ntîlnim aici
Dar las gîndu-ntr-o parte: “Isus, şi ce mai zici?”
Tăcerea la moment a fost pare-se lungă
Atît, încît a fost destul, destul ca să-mi ajungă.

În capul meu au început să se învîrte gînduri
Am stat un timp, aşa tăcut, pe scaunul de scînduri.
Am reflectat trecutul şi ce-am improvizat
Şi-ntr-un tîrziu am înţeles, că e adevărat.

“Isus …” am spus cu glasul care îmi tremura,
“Eu Te-am chemat să vii la-acest popas din viaţa mea.
Da Doamne, eu sînt omul acela păcătos,
Acela care crede că-i poţi fi de folos …”

Pe umăr braţul Său cu dargoste mi-a pus,
O lacrimă pe-obraz din ochii Lui s-a scurs.
M-a-mbrăţişat cu drag, m-a strîns la piept cu dor,
Apoi privindu-mă în ochi, mi-a spus cu-adînc fior.

“Eu te-am iubit atît de mult, încît Mi-am dat viaţa,
Am mers la moarte-n locul tău, să ai şi tu speranţa,
Să crezi că viaţa asta poţi să o trăieşti mai bine,
Pe-acest pămînt ca credincios, şi-apoi în cer cu Mine.”

M-au copleşit aceste vorbe, m-au roscolit adînc
Şi lacrimile-n şiruri lungi pornit-au spre pămînt
Într-un alai pestriţ de gînduri şi păcate,
Cu tot cu viaţa mea cea rea; s-au scurs din mine toate.

Rămase inima curată, şi-n ea Isus Hristos,
Spălată de orice păcate Îi cîntă-acum duios.
Eu L-am chemat la-acest popas să intre-n viaţa mea,
De vrei şi tu cheamă-L acum şi vine-n viaţa ta.